"Istorii si personaje", "Vacanta mare"

Inapoi in viitor

Am fost in seara asta la o plimbare pe malul Dunarii. M-am oprit cu mama la parcul de copii din capatul strazii noastre care ajunge la faleza si m-am dat in leagan.

Toata copilaria mi-am dorit un leagan in curte, acasa la oras sau la tara, iar tata, sau bunicul, sau unchii mei au avut nevoie de ceva argumente cand le ziceam sa scoata franghiile de rufe ca sa-mi cocoate mie un leagan… Nu mai eram copil de mult cand s-a facut parcul asta, dar sora-mea era, si profitam ca ai mei mi-o lasau pe cap la intalniri, ca sa merg in parc, la leagane. Nu stiu ce credea prietenul meu despre asta 😀 macar sor’mea era o copchila simpatica.
Dupa cate se pare, nici pana in ziua de azi nu mi-a trecut de leagane – trebuie doar sa gasesc pe cineva sa ma supravegheze 🙂 Norocul meu ca in orasul asta nu e interzis adultilor sa se dea in leagan – sau eu nu stiu cel putin.

Malul de sus al falezei, ca jos n-am mai apucat sa ajungem, era plin de oameni, desi e joi seara si era trecut de 9 – ceea ce intr-un oras de provincie de obicei inseamna „am stat la masa cu familia, acuma ne uitam cu totii la televizor o jumate de ora, dupa care la 10 dam stingerea”. Cateva doamne in varsta foarte cochete, familii cu copii, pustani galagiosi, indragostiti, joggeri, fete cochete, vreo doi biciclisti , cativa batranei in baston – o lume intreaga in plina verva. Mama zice ca dupa ce au stat toata ziua in casa, acuma au iesit inevitabil sa se racoreasca si sa respire putin. Eu cred ca au iesit sa traiasca putin.

E luna plina, fireste – si daca la voi in oras nu e furtuna cum am auzit c-a fost in Bucuresti – atunci o vedeti si voi. Ce straniu, totusi, ca aceeasi luna se vede de peste tot. Ma rog, nu chiar de peste tot, se intelege… Si cerul e destul de curat, cat sa se vada Luceafarul. Si peste Dunare se vad lumini – nicioadata n-am stiut daca acolo e vreun sat sau e doar debarcaderul – asa cum se vad pe malul asta la dreapta spre bac, si la stanga spre Ziduri si spre port. E ca intr-o pictura naiva si putin kitsch pe care as fi facut-o eu cu multi ani in urma la niste ore de desen speciale – cu luna tremurata pe apa si cerul de cerneala 🙂

Nu stiu ce-i cu mine si apele. Sunt fermecata de intinderile de apa si as sta sa ma uit intr-una la valuri. Azi as fi coborat pana la mal, sa vad cum clipoceste apa, dar eram obosite si deja ma dureau picioarele, iar pana jos – si bineinteles ca si inapoi – sunt multe trepte. Am stat pe o bancuta sus si m-am uitat la omul din luna si cum se oglindeste in Dunare si n-as mai fi plecat de-acolo. Doar ca m-au chinuit niste tantari si se facuse rece. Noroc ca n-am plecat in rochie, pana la urma…

Cand ne-am intors spre casa, am avut senzatia ca sunt 10-15 ani in urma, asa cum mi s-a intamplat ieri seara cand am intrat in casa parintilor. Am recunoscut senzatiile – casele sunt la fel, mirosul e acelasi, toti copacii si toate tufisurile sunt la locul lor parca netaiate de-atunci, continua sa nu treaca nimeni pe strada la ora asta intunecoasa si nici in case nu pare ca ar trai cineva, iar pasii mei s-au ferit de aceleasi hopuri si crapaturi in trotuar. Cred ca si vanzatoarele de la magazinul cu de toate sunt aceleasi ca in urma cu multi ani. De fapt, ele probabil ca nu sunt – dar nu e nimic in atitudinea sau aparenta lor care sa nu fie exact fel.

Ultima data cand am stat mai mult acasa a fost in vacanta dintre anul 2 si 3 de facultate. Chiar si aia a fost o vacanta plina, de fapt chiar memorabila prin intensitatea ei. Am fost vreo saptamana in nordul Moldovei, ceea ce a fost o aventura in sine, fara sa adaugam viitura si trecutul imbracati si legati intre noi cu franghii prin parau, in creierii noptii, plus dormitul in podul fierariei din sat si alte asemenea nazdravanii. Dupa o saptamana acasa, am plecat pe urma la mare intr-o tabara de 10 zile si aia plina de amintiri. Mi-am facut o gramada de prieteni, pentru toata viata, dupa cate credeam eu. Ca peste vacanta ne-am uitat unii pe altii, ca din toamna care a urmat abia daca ne-am mai vazut, si ca unii probabil ca abia daca ma recunosc azi – asta e alta poveste. Oricum ar fi, in vara aia nu prea am stat pe-acasa, si cat am stat numai cu gandurile in alta parte am fost, la alta viata care urma sa fie.

Trebuie sa fie vreo 10 ani de-atunci, iar intre timp mai mult 3 ori pe an, un week-end sau cel mult 3-4 zile de sarbatori sau in concedii, n-am fost. Asa ca probabil atunci am inregistrat senzatiile astea care imi revin acum. Si odata cu ele vise si sperante si o gramada de utopii, pe care le-am pierdut, din pacate, intr-un mod foarte putin gratios de-atunci incoace.

In vara aia cred ca m-am rupt de-acasa. Anul urmator am fost hotarata sa nu stau acasa peste vara, asa ca am facut singurul lucru decent – care mi se parea mie decent, adica – si m-am angajat. Ceea ce bineinteles ca a fost un fel de sfarsitul aventurii.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: