"Vacanta mare"

O zi rotunda si turtita ca o gogoasa

Tanti cu gura mare e avocat, si-a ratat procesul si acuma vorbeste tare s-o auda toata lumea – pesemne ca are nevoie de audienta. Vai de barbatul si copiii ei, saracii.

De fapt ziua mea a inceput cu vreo 3 ore inaintea gandului asta. M-am trezit la 5 dimineata, dupa ce m-am culcat pe la 2. La 6 si 25 eram in Gara de Nord – eu si multe grade cu minus, in asteptarea trenului. Din motive probabil total justificate, tabela de afisaj a aratat intai 10 minute de intarziere, pe urma 30, 50, 60 si la urma a disparut de tot. Acuma, cand scriu, pare asa de putin. Dar in gerul bocna de din zori, intervalurile astea au parut interminabile.
Prima data mi-am luat un Capucino Caramel Grande de la Coffee Right – asta era inainte de orice intarziere. As fi vrut si un  sandvis de la Mac, dar mi-a fost teama sa nu pierd trenul. Cand au 30 de minute de intarziere, deja nu mai conta, asa ca m-am stabilit la Mac. Glorie plasticului ! Am stat ca pe ghimpi, insa, fiindca inauntru nu se auzeau anunturile din gara, si in plus ma uitam cu jind la paharul de Capucino si-mi era sa nu ma certe careva ca beau altceva decat stimatul produs cofeinizat al stimatului Mac. Desi, probabil ca la 7 dimineata si pe frigul ala cu multe minusuri nu prea i-ar mai fi pasat nimanui.
Am iesit deci inainte sa se termine alea 30 de minute, si cat am mai tropait eu incolo si incoace in capatul liniilor, mijind ochii in speranta ca voi zari fantoma trenului, placuta de afisare, aburita, se hotarase sa afiseze 50 de minute. Urmatoarele 15 minute le-am stat in sala de asteptare. Desi n-as fi crezut, arata oarecum civilizat si oarecum curat; de fapt nu, nu arata, sa fi fost vara nici n-as fi indraznit sa respir acolo. Probabil ca ma asteptasem eu la ceva si mai rau. Macar acolo se auzeau anunturile din gara si nu mai trebuia sa stau stresata. Oricum nu mi-a folosit la nimic, cand am iesit iar in aer liber – ca asa e in Gara de Nord, fix ca-n gara, vorba aia – am constatat ca se anuntasera deja 60 de minute intarziere. Am mai dat niste ture de peron, dar lucrurile – si aerul respirat – devenisera insuportabile. Aveam senzatia ca merg cu picioarele goale pe o tabla inghetata si incepuse sa ma doara capul de la frig. Noroc cu bereta – mi-am stricat freza, dar cel putin nu m-am ales cu craniul transformat in gheata. La informatii, doamna (ha !) care statea la adapost de intemperii mi-a zis ca da, e intarziere de 60 de minute, asteptati doamna la peron ca trebuie sa-l traga. Ce stia ea – sau ce-i pasa oricum…
N-am idee cat a trecut intre discutia de la informatii si momentul in care m-am urcat in tren pana la urma – pierdusem notiunea timpului, iar corpul meu era concentrat pe mentinerea functiilor vitale. Pe peron era o gasca de domni catre 60 de ani, daca nu mai bine, care inca reuseau sa se tina de spirite pe tema frigului si a intarzierii. Mai mult de-atat n-am reusit sa procesez din discutia lor, eram prea ocupata sa topai ca un pitigoi, ca sa reusesc sa-mi mai simt picioarele. Cativa metri mai incolo am zarit-o pe doamna langa care am stat la Mac – arata cam chinuita, mai mult decat doar de frig, dar oricum eram de acord cu ea ca asta e senzatia corespunzatoare momentului.
Cand a tras trenul la linie, mai ca n-au fost urale – probabil ca ar fi si fost, daca n-am fi fost toti asa de inghetati si scosi din rabdari. Temperatura din vagon, conform asteptarilor mele, dar neconform cu ale altora, era cam aceeasi cu aia de-afara. N-am indraznit sa ma asez pe locul meu vreo 5-10 minute. Stiam (speram ?) ca o sa se incalzeasca. Dupa ce au dat navala niste alti oameni zgribuliti veniti din alte vagoane, unde pare-se ca usile sau geamurile sau toate erau intepenite deschise, iar dotarile includeau zapada pe scaune, m-am felicitat ca mi-am luat bilet la clasa I.
Intre „refugiati” e si tanti cu gura mare cu care am inceput postul. Merge tot la Craiova, asa ca o voi auzi si asculta in reprize, tot drumul. Gasca de domni venerabili de pe peron s-a reunit aici – n-au locuri impreuna, dar se fac permutari si lucrurile se aranjeaza. Ei vorbesc mai incet, dar sunt mai aproape de mine decat madama, asa ca e suficient de tare cat sa ma deranjeze la citit. O bombanesc si ei pe cucoana, dar din cand in cand, „seful”gastii (auto-propulsat, fiindca are ceai fiebinte in termos) vorbeste cu ea, chiar daca sade in continuare cu spatele la ea.
Desi n-ar avea cum sa auda, madama, fiindca e cu urechea palnie la toate alea, aude. Si raspunde. Pe urma vorbeste tare la telefon, anunta la Judecatorie ca intarzie, vorbeste cu numita dna Fabiola, care pare sa fie secretara ei sau asa ceva, zice la vreo 3 oameni ca am plecat cu 1 ora jumate intarziere, se ratoieste la vreo 2 clienti, dintre care unul „dom’doctor”. Povestea se repeta cu fiecare interlocutor: intarziere, stationare la Chiajna, abia am plecat (desi plecaseram de trei sferturi de ora), la prima statie coboara si se intoarce inapoi (unde nu da Al de sus), la Galateni e rupta linia, RUPTA, si se circula pe un singur fir, cine stie daca ajungem si la ora 2, la Timisoara o sa ajunga trenul abia diseara, daca nu chiar maine dimineata.
Asa ma exaspereaza ca incep si eu sa pufnesc si sa bombanesc, sa ma uit urat la ea si sa dau ochii peste cap. [Ah, ce perdaf mi-ar trage mama daca m-ar vedea :D]. Ma vede si madama si probabil ca se prinde de ce-mi trece prin cap, dar uite de-asta nu mai pot eu. Si mie mi-i frig, si eu am stat in gara tot atat, si eu intarzii unde ma duc – dar nu consider necesar sa afle chiar tot vagonul si presa centrala despre treaba asta.

Stam in camp. Sau o fi vreo gara mica. Sau o halta. Galatesti aia, sau cum i-o zice. Cred ca asteptam sa treaca alt tren incoace.

Cu discursurile cucoanei, care coboara ea in camp, ca nu se stie daca si cand mai ajungem vreodata la destinatie, incep sa mi se invarta motorasele si sa fac scenarii. Deci… de ajuns la Craiova ajung azi, asta e clar. Intrebarea e daca mai apuc sa ma si intorc – iar raspunsul risca sa-mi dea mari batai de cap. Evident ca fix pentru acest scenariu nu am plecat pregatita de-acasa. Teoretic, trenul de intoarcere e la 4, dar daca vine cu intarziere si mai pierde si timp pe drum, as putea ajunge in Bucuresti la 10. Ceea ce inca ar fi rezonabil. De indata ce ajung la concluzia asta, nu-mi vine a crede ca am ajuns sa consider o intarziere de 3 ore ca rezonabila…

Oups ! Grupul de domni venerabili vorbeste despre aparatul genito-urinar si pietre la rinichi – o incantare !

Intre timp s-a mai incalzit – mi-am dat jos bereta. Freza mi-e iremediabil compromisa si in plus imi dau seama ca imi miroase parul a fum – l-am prins de undeva si sub bereta s-a lipit de coafura mea. Bleah ! Iaca de ce m-am spalat eu pe cap la 5 jumate dimineata !
Mie insa mi-e frig in continuare – mai ales la picioare. Ah, ce-ar fi mers niste bocanci… Sper sa nu ma ia vreo raceala – acum e cel mai prost moment, si ar fi de preferat sa facem operatiunea asta cam peste 2 saptamani, sa pot sa bolesc si eu in liniste.

Ma oboseste palavrageala oamenilor astora – vorbesc prea mult si prea tare. Si-asa am dormit prea putin asta-noapte, iar acum e prea tarziu sa mai dorm. Of course, o sa ma ia somnul in cel mai nepotrivit moment [asa si este pana la urma, in timpul examenului as fi pus capul pe masa si as fi inceput sa visez]. Ah, ce-as mai bea o cafea… A ! mi-am adus aminte de briosa pe care am avut inspiratia sa o iau de la Mac. Dublu a ! am si 2 mini Bounty, luate dimineata de-acasa intr-un moment de si mai glorioasa inspiratie ! Glicemia e salvata  – pauza de masa.

Ajung in Craiova cu intarziere de 2 ore si un sfert. Mi s-a dat tot programul peste cap si imi cer scuze infinite de la toata lumea. Noroc ca oamenii sunt intelegatori si foarte draguti cat sa ma plimbe cu masina de la gara, prin oras si inapoi la gara.
Am dat examenul si intre timp am incercat sa ii si incurajez pe oameni, ca pareau cam traumatizati de posibilele rezultate. Ce-i drept ca am cascat o gramada, cu toata cafeaua foarte tare pe care mi-au dat-o, si cred ca nu prea i-a ajutat la concetrare.
Pe urma m-am dus in vizita pe la prietenii mei unde am stat la taclale peste un ceai de lamaie taaaare bun – cred ca ala mi-a facut mai bine decat amaraciunea aia de cafea.

Si gata. Inapoi la gara. Surprinzator, trenul a venit la timp si a plecat la timp. De data asta am stat in compartiment, iar tovarasii de calatorie au fost total neinteresanti. Sau nu mai aveam eu chef de ei. Am dormit – chinuit si cu vise. Ma mai trezeam din cand in cand si ma uitam pe geam – nu ca as fi avut cea mai mica idee despre unde eram, nu ca as fi vazut altceva decat zapada infinita. Cand s-a intunecat m-am trezit. Cred ca visasem ceva nu prea vesel, ca m-am trezit amarata.

Nu-mi plac drumurile de intoarcere – ma intristeaza. Pe masura ce ma apropii de locul denumit conventional acasa, am din ce in ce mai tare senzatia de drum spre ghilotina – stiu ca directia e aia si e inevitabila. Poate ca si calatoria in sine descopera alta viata si alta persoana sau personalitate in bucla traseului, care inevitabil revine de unde a plecat. Sau poate ca e senzatia ca ma intorc in colivia aurita – indatoriri apasatoare, rutina si mai si. Daca as merge pe jos, pasii ar fi din ce in ce mai lenti si mai mici, pana m-as opri si as lua-o inapoi, intai incet, cu spatele si pe urma m-as intoarce si as lua-o la goana.
Si totusi nu sunt genul pelerinului ratacitor. Imi place sa ma stabilesc. Dar la urma, stiinta drumului de intoarcere imi strica, prin anticipatie, ultimele momente ale voiajului. Mai am o ora pana ajung si parca n-as vrea sa mai ajung.

Si ca sa imi confirm temerile, imi sabotez singura planul de a merge acasa, o data sa ajung si eu mai devreme. Tocmai mi-am dat seama ca am de facut o prezentare pentru a doua zi, iar acasa nu am nicio sansa – imi lipseste concentrarea si am televizorul ca principala distractie. In plus, acasa n-am nimic de mancare. Si inca mi-e foarte somn, fiindca orele pierdute asta noapte se razbuna crunt, ca de obicei. Asa ca, tristete si chin, voi merge la birou.
Dar inainte o sa ma opresc la Mac, pentru un supliment nutritiv de plastic si colesterol. Asta e, n-am imaginatie culinara la ora asta si nici timp de subtilitati gastronomice fugarite prin oras.
Si mai fac si o oprire la Coffee Right, de unde imi cumpar inca un Capucino Caramel Grande, for the road. Acolo imi dau seama si de unde captasem fumul in par: camera de fumatori are usa deschisa si valatucii de fum se revarsa asupra celor care asteapta cuminti la tejghea. Morons !

Ziua se va incheia mult mai tarziu dupa momentul asta – cam la 6-7 ore, cand voi fi adormit cu laptopul in brate in pat, incercand sa scriu textul de fata. Asa a fost ieri noapte.

Anunțuri

Discuție

3 gânduri despre &8222;O zi rotunda si turtita ca o gogoasa&8221;

  1. Am fost cu tine in gara friguroasa. Si in tren. Pana la un moment dat, pentru ca la Craiova la examen nu m-am mai recunoscut.
    Ai racit?

    Scris de cristina | 29 Ianuarie 2010, 12:40 am
  2. Cristina, la cum descrii iarna de pe la voi, nici nu ma mir ca ai fost cu mine 🙂 Doar ca eu nu prea-s obisnuita cu asta, si am evitat sa ma expun la prea mult frig. Asa ca asta a fost o incercare cam grea pentru mine…

    Scris de Rita | 31 Ianuarie 2010, 1:12 pm
  3. Am fost cu tine in iarna romaneasca si in gara romaneasca in discutie. In gandurile mele romanesti, pentru ca aici toate imi par mutante prin doza lor de altfel 😉

    Scris de cristina | 3 Februarie 2010, 6:01 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: