"Istorii si personaje"

Poduri arse

Cunosc oameni care, la 30 de ani aflandu-se, au prieteni pe care i-au cunoscut la gradinita si in scoala primara. (Ce zic eu, de curand am asistat la discutie intre unchii mei si fosti colegi de scoala generala de-ai lor). Probabil ca au inceput prin a se trage de codite sau cu imbranceli in pauza mare si au ajuns azi sa isi faca vizite de familie iar copiii lor sa se joace impreuna.

Am „pierdut” o gramada de oameni de prin viata mea – nu, nu in sensul acela tragic – doar le-am pierdut urma, le-am si uitat de nume.

Clasele in care am fost s-au reorganizat de vreo 4 ori pana sa ajung intr-a 8-a – aproape ca nu mai tin minte pe nimeni din perioada aia. Nu am ramas la liceul de arta, ca nucleul clasei in care am fost. Nu am dat la litere sau limbi straine, si nici macar nu am ramas in Galati, ca majoritatea colegilor mei de liceu – si pana si pe cei veniti in Bucuresti i-am ratacit pe undeva. Nu m-am angajat in publicitate si nici in presa, ca mai toata seria de la facultate. Am facut un pas lateral de la primul job (unde aveam vreo 60-70-80 de colegi toti de varsta mea), in care am ramas pana aproape in ziua de azi, in echipe foarte mici, care n-au depasit niciodata 4 oameni.

Acasa la mama si la tata am stat la casa, asa ca nu aveam gasca de la bloc; era o liota de copii obraznicuti si murdarei de pe alta strada, pe care ii taraiam la mine in curte cand eram doar eu si sora-mea acasa – numai si numai ca sa fac insctructie cu ei (ne jucam de-a scoala si eu eram „tovarasa”); i-am uitat dupa singura vara in care ne-am jucat. Am schimbat in 4 ani 5 camere de camin, cu cate 8, 6 si respectiv 2 paturi fiecare, toate ocupate. Dupa aia am stat cu chirie, intai singura, pe urma intr-un apartament la Dristor prin care s-au perindat vreo 6 oameni cu totul, in Iancului am fost doua si de trei ani (care cred ca se fac saptamana asta) stau singura.

All in all, am intalnit o gramada de oameni; pe bune si foarte realist, mai cunosc foarte putini. Si nu ma refer la cunoasterea aceea profunda si/ sau intima care sa iti dea dreptul sa numesti relatia prietenie. Inregistrarile mele despre oamenii astia s-au sters progresiv, dupa ce am plecat din fiecare grup. Out of sight, out of mind – vorba ceea. Nu ne-am mai vazut nici intamplator, n-am mai vorbit, nu ne-am mai intalnit anume ca sa ne povestim vietile la zi.

Cu unii dintre toti oamenii astia nici nu aveam prea multe lucruri in comun, asa ca intalnirile si povestile ar fi fost chiar pe-alaturea cu drumul. Cu altii mi-ar fi placut – chiar mi-ar fi fost drag sa pastrez legatura si chiar mai mult de-atat.

Dar i-am pierdut. De numele colegilor de liceu abia imi aduc aminte – am constatat asta recent ca mi-am vizitat fosta colega de banca si ea imi povestea despre ce mai fac unii si altii. Pe colegii de la primul job si pe majoritatea celor din facultate ii gasesc din cand in cand pe Facebook si constat cu suprindere ca in vietile lor au aparut copii – si in unele cazuri si divorturi. Altii au plecat in strainatate, cu altii nu am mai avut proiecte de lucrat sau nu le-am mai fost de folos – distantele de tot felul au stricat zambetele complice si valorile impartasite pe care se fundamenta apropierea mea de ei.

Exceptiile de la asta situatie sunt putine si notabile. Am o mana de prieteni pe care chiar pot sa ii numesc asa, in sensul ala profund al cuvantului. Doar ca… life gets in the way. Ne vedem destul rar – de obicei la aniversari, atunci si nici atunci.

De la un moment dat incolo – cand valorile, ganduri, obiceiurile si prejudecatile s-au intepenit in personalitatea ta – esti si mai mofturos la oameni, prea putini se mai incadreaza in noile tale rigori si prea putin esti dispus sa ierti abaterile.

Cateodata ma intreb daca o distanta in plus – daca m-as muta in alt oras, sau daca mi-as gasi alt job, sau mai stiu eu ce alta schimbare contextuala – ar arde si podurile astea.

And then what ?

Anunțuri

Discuție

4 gânduri despre &8222;Poduri arse&8221;

  1. And then apa ar fi la fel ca inainte! Simplu.
    Inainte nu erau poduri. Curajosii, nebunii, intregii si unii indragostiti mergeau pe apa. Ajunsi, ar fi trebuit sa nu priveasca niciodata inapoi. Pentru ca asa se nasc podurile pe care ajungem sa ne inghesuim cu toti prostii.

    Scris de Anonim | 7 Iulie 2011, 7:05 pm
    • Podurile sunt bune, sunt necesare – te ajuta sa mergi mai departe sau sa te intorci daca vrei. Ofc, poti oricand sa le dai foc, daca nu-ti mai trebuie. Partea buna – sau proasta – e ca se poate pune foc de la ambele capete…

      PS Data viitoare foloseste un nume -de preferat unul care poate fi recunoscut, sau dau foc la pod 😛

      Scris de Rita | 7 Iulie 2011, 7:18 pm

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. Pingback: With a little help from my friends « Rita la cafenea - 5 Septembrie 2011

  2. Pingback: You can’t choose your family… « Rita la cafenea - 31 Decembrie 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: