"Cutiuta muzicala"

Muzica, simplu

Cand eu nu trancanesc suficient cat colega mea sa-si doreasca sa lucrez de-acasa, la birou ascultam muzica de la radio, pe net. Sub influenta mea „nefasta”, canalele favorite sunt ProFm ’90s, ’80s sau Gold si Magic FM. Sunt insa unele perioade in care, nu stiu cum se face, dar pe niciunul dintre canale nu gasesc ceva decent de ascultat. Si parca se intampla din ce in ce mai des.

Am avut intotdeauna probleme in a raspunde la intrebarea „ce muzica iti place ?”. Destul de rar imi plac artisti sau trupe, cu toate sau macar majoritatea pieselor pe care le-au scos. Hai sa zicem ca asta se intampla totusi mai des in ultima vreme, fiindca atunci cand dau peste un clip cu muzica buna la TV (sunt fan VH1) repede ma duc pe net si vad daca si ce mai canta oamenii respectivi si se intampla sa imi mai placa si alte piese. Deci poate ca era o problema de acces la muzica 🙂

Fiindca imi plac mai degraba piesele, nu artistii, muzica mea e in doua categorii – de ascultat si de dansat.

In a doua categorie cred ca intra mai ales disco (din copilarie mi se trage, povestesc eu alta data), un pic de pop si un pic de latino. Sar din schema aici toate trasnaile moderne care au legatura cu tehno si care sunt mai mult basi si sintetizatoare, rezultand o bubuiala teribil de zgarietoare la urechi. Presupun ca daca esti abtiguit, intr-un „club” cu lumini intermitente, ritmul constant si repetarea la infinit a unei secvente muzicale cat de scurta te ajuta sa mentii aparenta controlului asupra propriei persoane si existente. Sau sa faci o criza de epilepsie, dupa caz.

Muzica mea de ascultat e generos definita drept pop-rock – dar zau daca mai conteaza cum se numeste. Trebuie sa zica ceva – sa fredonez melodia in primul rand, si, daca mai incape loc, sa inteleg versurile si sa le cant fiindca rezonez cu ele.

Date fiind cele de mai sus, recunosc ca nu prea am „cultura muzicala contemporana”. Asa ca am aflat tarziu de Adele – cred ca prin martie anul asta, cand am citit ca practic o nou-venita a luat o gramada de premii la Brit Awards. Inca si mai tarziu am auzit-o cantand, intamplator chiar la Brit Awards, live. M-a „atins” vocea ei, chiar daca de obicei nu-mi plac vocile dramatice, si m-a impresionat prestatia artistica – performance – minimalista, dar cu mare impact. Ca si cum muzica/ mesajul conteaza, nu canalul/ artistul.

Mi-a placut tare ca in timp ce canta, postura e ferma, gesturile conturate, expresia fetei curata – iar la sfarsitul piesei devine timida ca un copil – piciorul ridicat in aer nesigur, emotia din privirea ferita pe care incearca sa o mascheze cu mana sunt indiciile tracului pe scena. Si cum sa nu ai trac atunci cand o mare de oameni e preactic hipnotizata doar de vocea ta.

Cand am cautat clipul pe YouTube, l-am gasit cu tot cu prezentarea lui James Corden, care la inceput zice asa:

„There’s nothing quite like the feeling when you’re listening to a song written by someone you don’t know, whom you’ve never met, who somehow manages to describe exactly how you felt at a particular moment in your life. […] If you ever had a broken heart, you’re about to remember it now.”

Iar la sfarsit: „You can have all the dancers, the pyrothecnics […] but if you sound like that, all you need is a piano.”

Asta este muzica. Enjoy:

 

Sursa foto

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: