"Istorii si personaje"

Only with selected audiences

In facultate aveam un profesor foarte misto – tot amfiteatrul de mai bine de 100 de oameni statea cu gura cascata la cursurile lui. Sau asa am retinut eu, fiidca eu una stateam cu gura cascata. Pe langa ca arata ca un sfant pictat in biserica – cu ochi albastri de tot si cu parul si barba albe de tot – omul era, este o enciclopedie ambulanta. Cursul de comunicare din anul I a fost premiul meu – m-a ajutat sa inteleg o gramada de lucruri pe care doar le intuisem pana atunci si sa imi clarific altele despre cum interactioneaza oamenii – intre ei, cu obiectele, cu emotiile. Foarte posibil sa fi fost cel mai bun lucru care mi s-a intamplat dpdv dezvoltare personala.

Dar nu despre prof. Mihai Dinu voiam sa scriu. Comunicarea – cartea lui dupa care am invatat pentru examen inca se deschide singura la cateva capitole cu randuri subliniate si cuvinte incercuite, si cu rosu si cu albastru. „Manifestarea instinctului teritorial” e unul din ele.

Imi aduc si acum aminte exemplul de la curs: dansul social pe care il executa un italian si un suedez angajati intr-o conversatie. Italianul exuberant se apropie mereu de suedez, fiindca pentru el conversatia se poarta de aproape; suedezul retinut, in schimb, se va retrage mereu cu fiecare pas pe care italianul il face spre el, incercand sa mentina o distanta sigura fata de agitatia celuilalt.

In povestea asta eu sunt suedezul. Probabil ca limitele spatiului meu personal sunt ceva mai extinse decat al majoritatii celor pe care ii cunosc – invers proportional cu inaltimea oare ? 😛 Aglomeratiile ma streseaza si ma enerveaza – din cauza asta rar o sa ma prindeti la un concert, unde toata lumea se calca in picioare, iar eu in 90% din cazuri, din cauza inaltimii, nu vad mai departe de omoplatii persoanei din fata mea.

Uneori, in unele contexte profesionale, pana si o strangere de mana mi se pare o interactiune prea personala. Barbatii nu au fireste niciodata problema asta, dar strangerile de mana protocolare intre doua femei pot parea fortate si scortoase cateodata. Totusi, cred din cauza ca sunt reglementate de regulile de bune maniere, incalcarile flagrante ale teriorialitatii in contexte profesionale sunt destul de rare. Sau mai rare. Sau ar trebui sa fie.

Interactiunile personale sunt cred teritoriul cu cele mai multe incalcari. Nu mai revin asupra manifestarilor proprietatii de orice fel – am mai scris despre asta, sunt teritoriala intr-o gramada de feluri.

Cel mai tare insa cred ca nu pot sa suport cand oamenii imi incalca fizic spatiul personal, crezandu-se indreptatiti sa faca asta, desi chiar nu sunt. Daca nu esti stilist (frizer, na!) nu pune mana pe parul meu. Daca nu imi esti prieten apropiat, in sensul ca eu ti-am confirmat asta, de preferinta verbal – atunci si nici atunci ! – nu imi atinge cotul sau genunchiul cand vorbesti cu mine. Daca eu nu initiez asta, oricine ai fi, nu ma pupa pe obraz si nu ma lua in brate. Daca e nevoie sa imi dau capul pe spate ca sa te privesc in ochi – da-te un pas inapoi, stai prea aproape. Daca ai 30 de cm in plus fata de mine, nu gesticula deasupra capului meu – e nepoliticos, iar instinctiv mie mi se pare amenintator. Daca sunt trista, suparata sau nervoasa, nu am nevoie sa ma iei in brate sau sa ma tii de mana – majoritatea oamenilor nu reusesc decat sa ma enerveze si mai rau.

Asa de tare ma deranjeaza incalcarile astea ale teritoriului meu personal, ca si reactionez aiurea cateodata. De curand, o domnita cam agresiva si cu vorba si cu prezenta ei, in general, in preajma mea, imi tot zicea „fata, aia – fata, cealalta”, timp in care imi tot atingea antebratul. La inceput mi-am tras mana mai departe de persoana ei insistenta, la modul cel mai suedez posibil. Dar cum semnalul subtil nu a fost receptionat, in timp ce i-am ridicat degetele de pe bratul meu i-am si zis sa nu ma mai atinga. Foarte agresiv, stiu, dar persoana asa de prinsa era in desfasurarea ei de forte sociale, incat cred ca nici nu a prins ideea prea clar. S-a oprit pe urma, dar nu stiu daca din cauza reactiei mele agresive, sau fiindca imediat mi-am dat si scaunul mai in spate, de nu mai putea ajunge la mine.

In partea cealalta, cu foarte putini oameni din viata mea sunt „on touching terms”. Familia imediata, prieteni foarte apropiati, oameni care imi plac sau care imi dau un sentiment de siguranta. De obicei sunt cam 7-10 oameni din astia – numarul e aproximativ constant, dar oamenii nu sunt mereu aceiasi, unii imi ies din gratii, altii sunt promovati.

O sa sune elitist si/ sau dispretuitor ce o sa zic, dar asta e: daca ti-am atins umarul sau bratul, daca ne pupam pe obraz cand ne vedem sau ne despartim, daca te consolez cu o mangaiere pe spate – e de bine, you’re ok, you’re safe. Daca ezit sa iti intind mana sau coloana mi se stramba fiindca incerc sa stau mai departe de tine – e mai bine pentru tine sa pastrezi distanta.

Only for selected audiences, cum ziceam 😛

Sursa foto

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: