"Istorii si personaje"

Non-combat pe terenul de-acasa

(Sau Despre teoria tablelor de darts)

Se intampla ca-s genul de om care isi traieste viata mai mult pe interior si asta nu din vreo timiditate exagerata – fiindca la o adica nu am o problema sa zic ce gandesc, daca chiar asta vreau. Doar ca de multe ori chiar nu vreau ca tot ce-mi trece prin cap sa-mi si iasa pe gura, dintr-o gramada de motive.

Mai stiu despre mine si ca sunt o persoana foarte atenta la nuante si la detalii, la limita chitibusarelii, foarte pretentioasa si exigenta, in aceeasi masura cu sine si cu ceilalti, cu niste reguli si proceduri interne pentru „guvernarea” lumii externe care ar face de rusine o multinationala.

Ca atare sunt foarte constienta ca verbalizarea si vocalizarea tuturor restrictiilor generate de asemenea personalitate asupra functionarii zilnice a persoanelor si societatii s-ar lasa cu multe si mari conflicte – personale, profesionale, sociale.

Pe vremuri, cand ma mustruluia mama – din motive care mie mi se pareau nejustificate, nemeritate si strigator la cer de nedrepte – tot asa, taceam malc, chiar daca as fi avut o gramada de comentat. Doar ca probabil la 12-13 ani cand ma certa si eu nu aveam a raspunde, nu inseamna ca nici nu ma manifestam. A ramas vorba in familie: „nu-ti mai da ochii peste cap” – se infuria mama. Cred ca ar fi preferat si ea sa protestez vehement, ca sa aiba motiv sa ma certe si mai tare, decat sa „urlu” din ochi, pe muteste. In tot timpul scurs de-atunci, prin exercitii intense si repetate, mi-am compus niste priviri care ar putea sa dea omul jos din picioare, in caz de non-conformitate. Pe de alta parte, in tot timpul scurs de-atunci, am invatat sa imi controlez impulsurile verbale si sper ca si pe acelea non-verbale incat sa fiu social acceptabila si chiar placuta.

Sunt convinsa ca s-ar putea umple internetul (da-da, chiar TOT internetul) cu vorbele aruncate in mod nepotrivit si ne-gandit. Si sunt la fel de convinsa ca vorbele mentionate, in loc sa rezolve vreo problema – de comunicare, cel mai adesea – n-au reusit decat sa inchida definitiv usi intre oameni.

Chiar cred ca uneori o palma doare mai putin decat o vorba aruncata aiurea sau cu rautate. Nu cred in adevarurile aruncate in ochi semenilor sub pretextul onestitatii; nu cred in violenta de limbaj ca substitut pentru cea fizica; nu cred in efectul purificator al certurilor. Am „vazut” si simtit de suficiente ori atmosfera otravita de-a dreptul in urma unor schimburi de replici dezbracate de preocuparea pentru celalalt – ba de cateva ori mi s-a facut rau de-a dreptul, fizic, desi nu eram vizata.

Asa ca, desi am o parere despre aproape orice, am instituit eu cu mine regula ca nu o sa tin mortis sa ii dau cu parerea mea in cap oricui s-ar nimeri si mai cu seama vor fi scutiti de la aceasta oamenii care imi sunt apropiati.

Nu pot sa inteleg in ruptul capului de ce, cand ai de ales in capul cui sa-ti versi frustrarile, intotdeauna (sau aproape) alegi sa faci asta fix cu oamenii cu care n-ar trebui. In 9 cazuri din 10, nu facem crize de isterie la serviciu, nu ridicam vocea, nu proferam injurii – insa acasa, sau cu prietenii – da. De ce ?! Cand ar trebui ca familia si prietenii sa fie cei care sunt mai protejati de izbucnirile astea de violenta. Sa nu se inteleaga acuma ca sustin ideea ca putem sa urlam la sefi, colegi sau clienti. Dar de ce ar fi cineva inclinat sa raneasca un om pe care il place sau care ii este drag – asta nu pot sa inteleg !

Si nu, chiar nu e adevarat ca sunt „doar” niste vorbe. Am eu o metafora buna pentru treaba asta: o tabla de darts. Da, scoti sagetile de fiecare data, nu raman niciodata infipte acolo. Dar intepaturile raman.

Sursa foto 2.

Anunțuri

Discuție

3 gânduri despre &8222;Non-combat pe terenul de-acasa&8221;

  1. Nici eu nu cred in „adevarurile aruncate in ochi semenilor sub pretextul onestitatii”. Onestitatea e de obicei chestia aia prin care iti dai dreptate singur.

    Dar cred in tot ce ai spus tu aici. Mi-a placut, seamana si cu mine (sunt cumva onesta cu ajutorul tau 😉 ).

    Scris de Cristina | 15 Decembrie 2011, 2:07 pm
  2. Hehe, Cristina, mi-a placut asta cu „Onestitatea e de obicei chestia aia prin care iti dai dreptate singur.” 🙂
    Asa e, e doar o scuza- in plus, e doar o scuza ca sa fii nepoliticos, cand nu esti in stare sa comunici ceva in mod decent 😛

    Scris de Rita | 15 Decembrie 2011, 2:45 pm
    • Macar de badaranii ar considera ca e nevoie de vreo scuza. Ei au personalitate, sunt cool, stiu adevarul.

      Dar sa fie sanatosi cum sunt! Eu ii ocolesc si atat. Mai rau cand depinzi de cate unul in viata de zi cu zi, iti toaca nervii.

      Scris de Cristina | 17 Decembrie 2011, 6:26 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: