"Istorii si personaje", "Vacanta mare"

Cronica unei intarzieri neanuntate

Ei bine, da, ne-au dat jos din avion. Intai motoarele au turat harait – dar credeam ca e din cauza gerului, ca poate asa trebuie sa scoata zgomotele alea ragusite. Pe urma toate luminile de pe partea stanga a avionului, aia pe care eram eu, s-au stins. In primele momente am crezut ca suntem gata de decolare si cum tocmai eram in mijlocul unei nuvele de Cortazar si nu prea ma intelegeam cu personajele, am dat sa aprind lumina de veghe. Care nu s-a aprins.

Incepuse deja o rumoare in avion, semn ca nu erau toate lucrurile in ordine. Si pe urma capitanul ne-a anuntat ca „din pacate avem o mica problema, si pentru remediere va trebui sa facem debarcarea”. Pfoai, mi-a cam stat inima. Statusem 7 ore in aeroport, timp in care mancasem un croasant lesinat si un sandvis prost (cine pune cascaval in sandvisul cu snitel ?!), eram obosita de-atata stat si plictisita, tot ce voiam era sa ajung mai repede acasa sa fac o baie fierbinte si sa beau un ceai de portocale asemenea.

In autobuz, deja se declansase mecanica zvonurilor. Toata lumea era la telefon, sa sune nevestele, prietenii sau soferii care dupa caz ii asteptau acasa sau la aeroport, sa-i anunte ca nu mai plecam. Cel putin deocamdata. Un tip in pantaloni de trening lalai si cu un fes turtit pe cap, de ziceai ca acuma s-a dat jos din pat: „ce ma, nu mai plecam noi in noaptea asta de-aici, n-are cum sa repare, cat poate sa repare la un avion, mai e o cursa de vine de la Bucuresti, daca n-o fi plina si aia, ca parca vad ca nu-s locuri, ce, ei ce interes au, or sa ne bage maine dimineata la prima ora”. Si altii, si altele.

Nu, „maine dimineata la prima ora” nu era o optiune buna pentru mine.

De unde intr-o prima faza parca il crezusem pe capitan cand a zis ca ne da jos ca sa se repare ce e de reparat si ca dupa aia ne urcam inapoi ca sa zburam in siguranta catre Bucuresti, cand i-am auzit pe toti in jurul meu cu tonuri care mai de care mai panicoase, prea putin revoltate, totusi, posibilitatea sa nu mai plec din Cluj in noaptea aia incepuse sa prinda contur si pentru mine.

In sala de asteptare, i-am cedat locul meu de langa priza unei doamne mai in varsta, dar foarte cochete, al carui iPhone pesemne ca dadea semne de sfarseala. Bravul meu HTC, desi il incarcasem tot la priza aia, chiar inainte de imbarcare, suferea si el de frig si bateria ii scazuse la vreo 65%. Inca mai speram sa nu am nevoie disperata de el, totusi.

Oamenii se imprastiasera prin toata sala, desi locuri erau si mai aproape de usa si de biroul Tarom de unde rasarea speranta. Dinamica grupului, daca ii pot spune asa, e destul de imprastiata. Cateva personalitati alfa, foarte usor de identificat – numai barbati – care se manifesta destul de diferit, in functii de „satelitii” care asteaptau cuvantul de ordine. Dintre astia, un fost demnitar care calatorea cu sotia, un domn pe la 50 de ani, masiv si prea ostentativ imbracat ca sa fie elegant, care circula prin toata sala, un alt domn spilcuit care statea pe scaun, foarte degajat, cu capul putin dat pe spate a „privire de sus”, individul cu pantaloni de trening si fes de mai devreme.

Fostul demnitar si-a facut simtita prezenta mai putin decat m-as fi asteptat – a vorbit la ghiseu, a vorbit cu sotia, a vorbit la telefon – pesemne trebuia sa ajunga undeva chiar in  seara aia (eu una ma gandeam ca are de mers intr-un studio de televiziune, unde il vazusem si urma cu vreo 2 seri). Vocea i s-a auzit un pic mai tare cat a vorbit la telefon – dar posibil sa nu fi fost enervarea legata de intarzierea, ci doar o legatura proasta. Doamna – o prezenta discreta, imbracata in negru, cu o voce joasa si neauzita, obisnuita poate sa pondereze iesirile consortului.

Domnul cel masiv, mi-am dat seama curand, pendula intre ghiseul de imbarcare, unde ramasese reprezentantul Taromului, si un grup care se adapostise intr-un separeu al salii. Nu-mi e foarte clar daca domnul chiar facea parte din grup, sau doar se propulsase lider ad-hoc – de altfel foarte in caracter, aceasta a doua varianta.  Tot asa, nu-s foarte sigura ca informatiile primite la ghiseu ajungeau la grupul din separeu in acelasi format sau tonalitate – distorsiunile de mesaj pareau mai mult decat probabile. Mai mult, pe traseu, personajul se mai oprea sa imprastie informatiile si catre alti nestiutori si neajutorati.

Prin contrast, domnul cel degajat a ramas tot timpul pe acelasi scaun – unde intretinea o conversatie placuta, punctata de scurte hohote de ras, cu cei doi tovarasi de calatorie. Varful pantofului stang, elegant si de calitate dupa cate mi-am dat seama de la distanta, a pendulat in timpul discutie pe o traiectorie verticala constanta. Trebuie ca nu era chiar asa de degajat pe cat voia sa dea impresia.

De la ghiseu, baiatul de la Tarom ne anunta oficial ca avem o defectiune si ca mai dureaza 30 de minute sa se remedieze. Doamna de langa mine careia i-am cedat priza – o personalitate alfa si ea, deghizata – zice ca asa e procedura si ca ne vor anunta la fiecare jumatate de ora ca mai dureaza jumatate de ora. Pana se fac 2 ore. Domnul care o insoteste si care e corespunzator de submisiv, zice ca e vorba sa plecam maine dimineata, fiindca cursa urmatoare e plina. Desi e a doua oara cand aud teoria asta despre cursa urmatoare care e plina, abia acum imi dau seama ca nu mai pleca alta cursa din Cluj catre Bucuresti seara – deci nu prea are nici cum sa fie plina.

La usa de langa ghiseul nostru de imbarcare a aparut de nicaiei autobuzul – stiti, ala care sa ne duca pana la avion. Un suflu de speranta (sau de ger) traverseaza sala – „poate plecam azi totusi” se vad gandurile tuturor in aer. Suntem aproximativ transfigurati cu totii si ochii mariti de speranta fixeaza ghiseul si usa automata. Se deschide sau nu. Plecam sai nu. Deocamdata, desi nu se misca nimic, e destul de clar ca oamenii n-au renuntat sa spere, desi unii parca ar vrea sa se intoarca in oras, iar altii sunt deja pregatiti pentru orice eventualitate. Baiatul de la Tarom iese afara sa se mai uite dupa ceva. Oare dupa avionul ? Oare l-au scos din hangar ?

Vreau tare sa ajung acasa, e o zi proasta sa raman in Cluj.

PS. Avionul a fost tras pe pista din nou, noi ne-am urcat din nou in autobuz si din nou in avion, pilotul ne-a imbrobodit cu o poveste despre niste sisteme blocate care nu afecteaza zborul si am plecat.

Sursa foto

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: