"Istorii si personaje"

Happy Endings (take 1)

Am scris la eseuri la franceza in liceu de mi-a venit rau. Poate sa nu fi fost asa de multe, cum mi se par mie acum uitandu-ma in urma, dar erau cele mai grele chestii pe care le aveam de facut ca teme. Si nu, nu era din cauza ca trebuia sa le scriem in franceza – ci fiindca, ale naibii, aveau o structura anume, fixa, care trebuia sa reiasa foarte clar din orice ai fi scris ca sa umpli pagina. Introducere, problema pe care o pui in discutie, argumentatia in sine, rezolvarea problemei si concluzia. Ordine si precizie, in orice, despre orice ai fi vorbit, urmarirea secventelor, logica argumentarii – chestii din astea care scot din minti orice adolescent, cam in orice epoca.

***

Cu cativa ani inainte de asta, candva la orele de limba romana – la Sobieski si romanii, ca sa fim extrem de precisi – am studiat secventele naratiunii, asa-numitele „momentele subiectului” – introducere, intriga, desfasurarea actiunii, momentul culminant, incheierea. Suna foarte cunoscut, nu ?

***

Acum putine luni, la un curs de exprimare narativa artistica (dap, am gasit eu un nume pompos pentru ceva mult mai simplu) – aceeasi poveste. Ca sa construiesti „momentum” si sa mentii interesul cititorului/  privitorului, trebuie sa pui niste provocari in calea personajului pe care sa i le rezolvi pana la sfarsit. Pe de o parte, trebuie sa fie ceva suficient de interesant sau de grav, cat sa tina omul cu textul in mana sau in scaun la cinema, sa vrea sa afle mai multe, sa empatizeze cu personajul tau, sa se implice emotional in povestea lui, sa vrea sa il ajute si sa se gandeasca si el la solutii pentru problema in chestiune. Pe de alta parte, trebuie sa ii oferi omului o incheiere, o rezolvare, cel mai adesea pozitiva – aproape ca o rasplata fiindca a trecut impreuna cu personajul prin asa peripetii. Cum ar veni – sa se linisteasca si el.

***

Acum vreo saptamana, ii povesteam unei prietene niste intamplari (adevarate) asa de incurcate si de impovaratoare pentru oamenii implicati in ele, incat aproape ca am exclamat la unison, la un moment dat ca e fix ca in telenovele, sau ca viata bate filmul sau ceva asemanator.

***

Mda, nimeni nu „inventeaza” nimic – totul s-a intamplat deja. Atatea patanii, atatea provocari, atatea piedici – s-au mai intamplat, se vor mai intampla si cineva va fi scris o carte, daca n-a facut-o deja.

Dar daca se poate – si se aude acolo sus, as aprecia foarte tare sa mai inchidem macar cate un capitol si toate cele din capul personajului principal sa se mai lumineze putin, sa aiba si ea un sfarsit fericit – fie si doar pentru un capitol. Stim, ne place sa urmarim povestile si abia asteptam sa se mai intample ceva, si altceva – dar nu s-ar putea, for a change, sa se mai intample si ceva de bine ?

Ma rog, om mai discuta despre asta curand. Va las intre timp cu un cantecel vesel. (E o mica pacaleala, desigur, nu e chiar vesel. Doar oarecum dansabil.)

Anunțuri

Discuție

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. Pingback: Happy Endings (take 2) « Rita la cafenea - 30 Septembrie 2012

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: